Când te-am văzut, Verena...

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-miZăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt,Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacătPrin ușile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rugAl gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi;Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremiCu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbești, că tac:Eu idolului mândru scot ochii blânzi de șerpe,La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,De cărnurile albe eu fălcile-ți dizbrac.

Și pielea de deasupra și buzele le tai.Hidoasa căpățină de păru-i despoiată,Din sânge și din flegmă scârbos e închegată.O, ce rămase-atuncea naintea minții-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deși,Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;Pentru că porți pe oase un obrăzar de ceară,Păreai a fi-nceputul frumos al unui leș.

Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,Și blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,Ca lumea ș-a ei chipuri să-mi pară vis deșertDe muierești cuvinte și lunecoase sfaturi.

Ușor te biruiește poftirea frumuseții,Ziceam ­ și o privire din arcul cel cu geneTe-nvață crud durerea ființei pământeneȘi-n inimă îți bagă el viermele vieții.

Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,Care aruncă-n inimi săgețile-ndulcirii,Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii ­Deci în zădar ți-i gura frumoasă, ochii tineri.

Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,În porțile acestea mi-oi pune mâna strajă,De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.