Ce șoptești atât de tainic...

Ce șoptești atât de tainic,Tu, izvor de cânturi dulci?Repezind bălaia undă,Floarea țărmului o smulgi.

Și o duci, o duci cu tine,Vâjâind încet pe prund;Ale tale unde floareaCine știi unde-o ascund?

Astfel trece și viața-mi,Dar o floare-n valuri nu e,Nici nu spun ca tine doru-miNimăruie, nimăruie.

Ci eu trec tăcut ca moartea,Nu mă uit la vechii munți;Scrisă-i soarta mea în crețiiÎntristatei mele frunți.

Numai colo, unde teiulLasă floarea-i la pământ,Eu încep să mișc din buzeȘi trimit cuvinte-n vânt.

Vis nebun, deșarte vorbe!Floarea cade, rece cântu-iȘi eu știu numai atâtaC-aș dori odat- să mântui!