Demonism

O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuieBătute-n ea și soarele-i fereastaLa temnița vieții. Prin el treceLumina frântă numai dintr-o lumeUnde-n loc de aer e un aur,Topit și transparent, mirositorȘi cald. Câmpii albastre se întind,A cerurilor câmpuri potolindVânăta lor dulceață sub suflareaAcelui aer aurit.Acolo stă la masa lungă, albă,Bătrânul zeu cu barba de ninsoareȘi din păhare nalte bea aurorăCu spume de nori albi. Și îngeri dulciÎn haine de argint, frunți ca ninsoarea,Cu ochi albaștri cari lin lucescȘi-ntunecat în lumea cea solară,Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,Îi mângâi barba lungă, ­și razim capulDe umerii bătrâni cuprinși de plete.Și colțuroasa-i roșie coroană,De fulger împietrit, lucește-n aerSălbatec. Iar un înger ... cel mai blând,Îngenuncheat l-a lui picioare cântăPe arfa sa și aerul roșeșteDe voluptatea cântecului său...Nu credeți cum că luna-i lună. EsteFereastra cărei ziua-i zicem soare.Când îngeri cântă de asupra racleiÎn lumea cerurilor - ele-albesc.Și nu mai pătrund raze auritePrin vechi oblon ­- ci raze de argintȘi pe pământ ajung țăndări duioaseDin cântecul frumos ­- dar numai țăndări...Ici în sicriu, sub cel capac albastruȘi țintuit și ferecat cu stele,Noi viermuim în mase în cadavrulCel negru de vechime și uscatAl vechiului pământ care ne naște ­Certându-ne-ntre noi, ființi ciudate,Grețoase în deșertăciunea lor.Este un ce măreț în firea noastră,Dar acel ceva nu din noi răsare,O moștenim de la Titanul mort,De la pământ, în care ne nutrim.În moartea lui e ceva sfânt și mare,E o gândire-adâncă și-ndrăzneațăPentru ce el fu condamnat la moarte.Viața noastră e o ironie,Minciuna-i rădăcina ei. DorințaDe-a fi și de-a-avea singur tot ce estePrincipiul e de înflorire a ei.În van pământul mort ne-nspiră câteodatăDin sântul suc al stinsei sale viețeGândiri de-o nobilă, naltă răscoală:Întoarcerea la fire și dreptate.Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adeseDar n-o putem. Făcuți suntemDupă asemănarea-acelui marePuternic egoist, carele singurÎmbrăcat în mărirea-i solitarăRidică-n cer înnourata-i frunte.În van voim a reintra-n natură,În van voim a scutura din sufletDorința de mărire și putere,Dorința de a fi ca el în lume:Unici. Și această dorință,Temei la state, națiuni și cauzaRăzboaielor cumplite care suntPașii istoriei, acest e... răul.Să nu ne înșelăm. Impulsul primLa orice gând, la orișice voință,La orice faptă-i răul. ÎnsăAtuncea când ne naștem, răsărițiAbia din carnea vechiului Titan,Noi suntem buni ­- până suntem copii.O binefacere ne dă pământul,Neprețuită-n duioșia ei,El ne permite ca să ne întoarcemDup-o viață vană, zgomotoasă,În sânul lui ­- în sânul lui și-al păcii.El ne-a și pus, bătrân-duiosul tată,Adânc în suflet o dorință dulceȘi de-ntrebăm aceast-enigmă scumpăCe însemnează și dacă voimA o pricepe, ea răspunde: pace.Da! pace căutăm fără s-o știm.Ce n-o luăm de la-nceput? De ceO căutăm în luptă? Căci în lupteNu e decât victorie pe de o parte,Cădere pe de alta -­ nedreptate.Și din viața noastră, întemeiatăPe rău și pe nedrept și pe minciună,Și din știința morții ­- a renturnăriiÎn corpul mort, din care am ieșit,Se naște veșnica nefericire.

Suntem copii ­ etern nefericiți.Dar în zădar, căci suntem după chipulȘi-asămănarea lui. Noi suntem răiFără de-a-avea puterea lui. Răi putem fiMai ca și el ­ dară din neputințăSe naște ironia vieții noastre.În van Titanul mort, ce ne-a născutBinele ni-l voiește; în zădarCearcă-a vorbi cu noi în cugetăriStrălucitoare, varii, -mbălsămate,În flori, în râuri, în glasul naturiiCe-i glasul lui, consilii vrea a da.În van. Viața, sufletul, rațiunea­ Scânteia care o numim divină ­Ne face a ne înșăla asupra firiiȘi-a n-o-nțelege...O, demon, demon,! Abia-acum pricepDe ce-ai urcat adâncurile taleContra nălțimilor cerești;El a fost rău și fiindcă răulPuterea are de-a învinge...-nvinse.Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume:El e monarc și nu vrea a cunoașteDecât voința-și proprie și-aceeaE rea. Tu ai crezut, o, demon,Că în dreptate e putere. ­ Nu,Dreptatea nu-i nimic făr-de putere.Cătat-ai aliați între titaniiCe brăzdau caosu-n a lor răscoală,Ai înzestrat pământul cu gândiri,L-ai înarmat cu argumente mariContra lui Ormuz.Și el ca tine a devenit rebel,Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge,Mișcând aripile-i de munți de piatră,Puterea sa cumplită ­ contra Lui.Dar deturnat el recăzu în caos ­Cadavru viu, l-învăli într-o raclăAlbastră.Titan bătrân, cu aspru păr de codri,Plânge în veci pe creții feții saleFluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort;Uscat... stors de dureri este adâncu-i ­Și de dureri a devenit granit.A lui gândiri încremeniră reciÎn fruntea sa de stânci și deveniră:Rozele dulci rubine; foile,Smaralde, iară crinii,Diamante. Sângele săuSe prefăcu în aur, iară mușchiiSe prefăcură în argint și fier.Din carnea-i putrezită, din noroiS-au născut viermii negrului cadavru:Oamenii.Spre a-l batjocori până și-n moarteNe-am născut noi, după ordin divin,Făcuți ca să-și petreacă DumnezeulBătrân cu comica-ne neputință,Să râdă-n tunet de deșertăciuneaViermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,Să poată zice-n cruntă ironie:Pământ rebel, iată copiii tăi!