Dumnezeu și om

Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolanăAjuta numai al minții zbor de foc cutezător...Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzătorNu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,Regii duc în pace-eternă a popoarelor destineÎnchinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spuneC-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mareDecât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoareArde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputințăOri izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,Cea durere ce-i născută din puterea mărginităȘi dorința făr- de margini?... Lăsați vorba-vă pripită,Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?... -n umilință s-a născut dar adevărul?Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntregeRăsări o stea de pace, luminând lumea și cerul...

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămileȘi pornesc în caravană după steaua plutitoare,Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsăȘi pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit...Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslinPovestind povești bătrâne, au văzut păstorii steauaCu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauăȘ-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

.....................................................................

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează...De a veacului suflare a lui inimă e treazăȘi în ochiul lui cuminte tu ești om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ­Ieri ai fost credința simplă ­ însă sinceră, adâncă,Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă...Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.