Fata-n grădina de aur

A fost odat-un împărat ­ el fu-ncăÎn vremi de aur, ce nu pot să-ntorn,Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă,Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.Avea o fată dulce, mândră, pruncă,Cu cari basme vremile ș-adorn,Când trece ea, frumoase flori se pleacă-nUșorii pași, în valea c-un mesteacăn.

În van i-o cer. Bătrânul se gândește,Prea e frumoasă, prea nu e de lume ­Mă mir cum cerul nu s-ademeneșteSă scrie-n stele dulcele ei nume;E rău poetul care n-o numește,Barbară țara unde-al ei renumeÎncă n-a-ajuns, și chipu-i răpitoriNu-i de privirea celor muritori.

În vale stearpă, unde stânci de pazăÎnconjurau măreață adâncime,Clădi palat din pietre luminoase,Grădini de aur, flori de-ntunecime;Iar drumul văii pline de miroaseAfar de el nu-l știe-n lume nime ­Acolo ș-a închis frumoasa fată,Ca nici o rază-a lumei să n-o bată.

Sale-mbrăcate în atlaz, ca neaua.Cusut în foi și roze vișinii,În mozaicuri strălucea podeaua,Din muri înalți priveau icoane vii;Fereasta-i oarbă, deși stă perdeaua,De-aceea-n sale ard lumini, făclii,Și aerul, pătruns de mari oglinzi,E răcoros și de miroase nins.

O noapte-eternă prefăcută-n ziuă,Grădină de-aur, flori de pietre scumpe,Zefir trecea ca o suflare viuă,Și-n calea lui el crenge grele rumpe.Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târziuă,Copii frumoși ai albei veri se pun peBoboci de flori, când ape lin se vaerZbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.

Acolo-nchisă cu mai multe soațe,Ca ea copile și soții de joacă,În lumea ei sălbatic se răsfață,În străluciri viața ș-o îmbracă.A ei priviri sunt tinere și hoațe,Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă,Și-n acest rai, în astă lume suavăDe mulțămire se simțea bolnavă.

Dar de a ei frumseță fără seamănAuzi feciorul de-mpărat Florin,Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn,De-atunci un foc îl mistuie în sin.„În van stau locului, stau să mă-ndeamănCu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin."Pătruns de dorul neștiutei verguri,S-au dus să ceară sfat la sânta Miercuri.

­ Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta,Napoi trimite, nu lua nimica,Și singurel te du de-ți cată ținta,Căci strimt e drumul și e grea potica.Ia calul meu cel alb; el se avântă,Ca gândul zboară-n lume fără frică,Dar dacă vrei s-o afli, ține minte:Nu sta în valea-aducerei aminte.

Porni în lume, singurel, în toiu-i.Îl duce calu-i frățior cu vântul ­De aur păru-i și frumos e boiu-i,Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul,O stea el pare-n neamu-i și în soiu-i ­Cu bine meargă-mi și să-l ție sfântul.Ajunse-o vale mândră și frumoasă ­Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.

Și sub un tei el de pe cal se dete,Se-ntinse leneș jos, pe iarba moale ­Din tei se scutur flori în a lui pleteȘi mai că-i vine să nu se mai scoale.Și calu-i paște flori, purtând în spetePresunul lui și șeaua cu paftale,În valea de miros, de râuri plină,În umbra dulce bine-i de odină.

De-a lui bătrân el își aduse-aminte,Cum îl lăsă și cum porni în lume,Dorind cu o iubire-așa fierbinte:O umbr,-un sunet, un nimic, un nume.L-apuc-un dor de țară și părinte,Tot ce-a dorit ți pare-atunci că-s spume,Și când pe calul lui el iar se simte,Napoi apucă, peste drumuri strimte.

Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorulDin nou, ­ neliniște, iubire-adâncă ­S-aruncă iar pe cal, urmând amorulCe-n al lui suflet neclintită-i stâncă.În van l-oprește regele, poporul,E dus de-o stea ce arde-n minte-i încă,Dorit de raza unor doi ochi tineri ­S-a dus să ceară sfat la sfânta Vineri.

­ Voinicul meu, îi zise-atuncea sfânta,De ce-ai stătut în valea amintirei?Pentru oricare e frumoasă, blândă,Cu curte-oricărui seamănă. CeiriiDin acea vale inima-ți frământă.Nu sta în ea. De te-nchinași iubirei,Te du de-o cată, și-n a ei fereastă,De-o vezi deschisă, zvârle floarea astă.

Dar să nu stai în valea desperării,Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.El iar porni în lumea întâmplărei,Bolnav de dor și de-a iubirei friguri.Dădu de-o vale-n asfințitul serei,Prin crenge negre umbre se configur.Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii,Și fâlfâiesc prin aer rece corbii.

El de pe cal se dete. în pădureȘoptește frunza, ramuri stau de sfaturiȘi somnul nu voiește ca să-l fure,Căci umedă e frunza lui de paturi,Urechea-i trează a dumbravei gureLe asculta șoptind din mii de laturi,Și corbii croncănesc și zboară-n falăÎn aer clar ca pete de cerneală.

Atunci o frică inima-i pătrunde,Pe cal se pune și fugi din vale,Și-n loc s-urmeze drumu-acolo undeVoia să meargă, s-a întors din cale.Sosește iar în țară-i, de-l pătrundeDin nou un dor, o amărâre,-o jale.Atunci din nou el o luă pe mâneciSă ceară sfat acum sântei Dumineci.

­ Ai stat în valea desperărei iară,Îi zise sfânta, ci din nou pornește!Îți dau o pasăre cu tine ­ zboarăCu calul tău, unde norocu-ți crește.Când ai vedea frumoasa ta fecioarăCă plânge,-atunci dă drumul pasărei iește.Tu dorul ți-l ajungi, deși te ticăi.Ea-ți fie tot, ce-ai suferit nimică-i.

Trecând prin valea desperării,-astupăA lui urechi, să n-o audă-n șopot;În van se-ncearcă calea-i s-o-ntrerupăVuiri, murmure, s-o oprească n-o pot.O umbră zboară, pân- se vede dupăAtâta mers c-aude zvon de clopot;Atunci văzu în zarea lui palatulÎn care-nchise fata-i împăratul.

În ziduri de oțel lucea castelu-iCu streșini de-aur și cu turnuri nalteȘi scris pe muri-i, minunat în felu-i,Făptură grea a meșterelor dalte.În mari grădine i se arătă luiIzvorul viu, ce cade, vrând să salte.El se mira cum toate-astfel a fi pot:Grădine, rediuri, lacuri, ziduri, șipot.

Dar un balaur tologit în poartăSorea cu lene pielea lui pestriță,Cu ochi-nchiși pe jumătate, poartăPrivirea jucătoare să-l înghiță,Iară Florin ­ inima-n el e moartă ­Când vede solzii, dinții cei de criță,Sărind la el și-nfipse a lui spadăȘi de pământ îl țintui de coadă.

Apoi din munte stanuri el răstoarnă,Le grămădește crunt peste balaur;Acesta iar se zbate, se întoarnăȘi în durerea-i muge ca un taur,Dar el mereu pe dânsul pietre toarnăPân- nădușit plesni acel centaur.Trecu-nainte ­ două lancii scurte ­Pân- ce dădu de strălucita curte.

Un an de când copila petrecuseUrzind gândirea-i și visând ursitul,Un an întreg prea fericită fuse,Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul.Își amintea viața ce-o avuseȘi peste pieptu-i își îndoaie gâtul,Și trist privea un punct cu ochii țintă,Și se usca ca și la umbr-o plântă.

­ Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,De n-oi privi nemărginirea vastă,Răceala umbrei m-a pătruns cu gerulȘi nu mai duc ­ nu pot ­ viața asta.Ah! Ce ferice-aș fi să văd eterulȘi să văd lumea, codrii din fereastă,Și de voiți cu viață să mai suflu,Deschideți uși, fereste, să răsuflu.

Astfel o mistuia neastâmpăratulDe viață dor și dorul cel de soare ­Deși le poruncise împăratulSă nu care cumva să-și amăsoareCa să deschidă ușile, palatul ­Dar totuși, când văzură că ea moare,Nu știu ce or să facă, să se poată, ­De l-ar urma, el ar găsi-o moartă.

Văzând cu ochii, piere de-a-n picioareDin zi în zi ­ atunci ele-au deschisFerești înalte și, la mândrul soare,Din boal-adâncă fata a învisȘi se făcu și mai fărmăcătoare,Astfel cum nu îți trece nici prin vis ­Se rumeni în fața ei ca mărul,A-ntinerit-o aerul și cerul.

Un zmău o vede, când s-a pus să steieN-a ei fereastă-n asfințit de sări;Zburând la cer, din ochi-i o scânteieCuprinse-a ei mândrețe, fermăcări;Și-n trecătoarea tânără femeieSe-namoră copilul sfintei mări ­Născut din soare, din văzduh, din neauă,De-amorul ei se prefăcu în steauă.

Căzu din cer în tinda ei măreață,Se prefăcu în tânăr luminos,Și corpul lui sub haina ce se-ncreațăS-arată nalt, subțire, mlădios.Păr negru-n vițe lungi ridică fața,Și ochi-albaștri-nchis, întunecos,Iar fața-i albă, slabă, zâmbitoare ­Părea un demon rătăcit din soare.

­ Ah! te iubesc, îi zise el, copilă,La glasul tău simt sufletu-mi rănit,Din stea născut, plec fruntea mea umilă,Cu ochii mei prind chipul tău slăvit.Nu vezi cum tremur de amor? ai milă!În nemurirea mea de-aș fi iubit ­Iubit de tine ­ te-aș purta: o floareÎn dulci grădini, aproape lângă soare.

N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară,Eternă primăvar,-etern amor...De ți-aș închide zarea ta cea clarăCu-al meu sărut, o, scumpul meu odor,Pân- ce să mângâi inima-mi amarăCulca-mi-aș capul la al tău piciorȘi te-aș privi etern ca pe o steauăFrumos copil, cu umerii de neauă.

­ O, geniu mândru, tu nu ești de mine,De-a ta privire ochii mei mă dor,Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine,Căci m-ar usca teribilu-ți amor!Curând s-ar stinge viața mea, străine,Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori,Frumos ești tu, dar a ta nemurireFiinței trecătoare e pieire.

El o privi atunci cu ochii țintă:În fața-i slabă ­ zâmbet dureros;Se face stea și iarăși se avântăÎn cerul nalt, în roiul luminos.Acolo toată noaptea stă de pândă,Și prin fereastă el privea duios,Cu o lumină dulce, tristă-clară,Să vadă umbra-i albă și ușoară.

A doua zi el se făcu o ploaie,În tact căzândă, aromată lin,Și din ferești perdelele le-ndoaie,Burând prin țesăturile de in,Pătrunde iarăși în a ei odaie,Preface-n tânăr sufletu-i divin:El stă frumos sub bolțile ferestii,Purtând în păr cununa lui de trestii.

Blond e-azi și părul lui de aur moalePe umeri cade îndoios, îmflat;Ca ceara-i palid... buza lui cu jalePurta un zâmbet trist, nemângâiat.El o privește... sufletu-i s-adună.În ochiul lui albastru, blând și mat...Ș-astfel cum sta mut înger din tăriiPărea un mort frumos cu ochii vii.

­ O, vin cu mine, scumpă,-n fundul mări.Și în palate splendizi de cristal,Când vântu-a trece peste-a apei ăriiTu-i auzi cântarea lui pe val;Ți-i închina viața ta visării,Vei fi oceanului monarcul pal...Ți-oi da palate de mărgean și profir,Cu bolți lucrate numa-n aur d-Ofir.

­ Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubireAi părăsit al cerurilor cort,Dar nu e chipul tău cel peste fireCe-n fundul sufletului meu îl port.O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,Eu palpit de viață ­ tu ești mort.Cu nemurirea ta tu nu mă-nveți,Acum mă arzi, acuma mă îngheți.

Nu... om să fii, om trecător ca mine,Cu slăbiciunea sufletului nost,Să-ți înțeleg tot sufletul din tineȘi brațul tău, de mi-a fi adăpost,Să-l știu că-i slab, iubirea că-l susține,La om e-un merit, ce la zei n-a fost.De mă iubești, să-mi fii de sama mea,Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.

Întunecos și fără de speranță,La ea privește geniul în nimb ­Își simte inima legată-n lanțe,În lanțul lumei cei cu-o mie limbi.­ Chiar nemurirea mea, chiar abondanța,Puterii mele tu o cei în schimb.Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.

Da, moartea! Pentr-o clipă de iubireD-eternitatea mea să mă dizlege,Să văd în juru-mi anii în pieire,Să am în inima mea moartea rece,Să fiu ca spuma mării în sclipire,Să văd cum trec cu vremea, care trece...O, mult ceruși, prea mult, ­ și totuși țieȚi-nchin splendori, putere, vecinicie.

La cer se-nalță el pe bolta mare,Cu-aripe lunge curățind seninulPrivește-n jos castelul în splendoare,L-apucă dorul inimei, suspinul.­ Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare,Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul!Deasupra lumei risipite-n șoapteEl se-nălța ­ un curcubeu de noapte.

Precum o floare ar ieși din suriiȘi morții munți, din piatra lor uscată,Astfel copila-nvioșează murii,Pe când în bolta geamului s-aratăCopil al apei, cerului, pădurii,A lumii-ntregi mai drăgălașă fată.Ea asculta pe-al primăverii oaspătÎn dimineața ce-i zâmbește proaspăt.

Împrăștiată fulgerează rouaÎn viorii, strălucitoare boabe,Țărâna-nvie-n primăvara nouă,Răcoare-i vântul ca miros de ape;Părea c-ar fi plouat, deși nu plouăDecât lumină, ce nu mai încape.Cu gura, fața, ochii ei, ea râdePrivind în soare, îi clipea, i-nchide.

În dimineața clară ca oglindaLa porți s-arată tânărul Florin,În jur de ziduri calul și-l colindă,Își simte inima înflată-n sân;Dar poarta-nchisă brațu-i să-l tot prindă,Ea nu se mișcă-n negrele-i țâțâni;Ci el fereasta cum văzu crăpată,Aruncă-n ea cu floarea fermecată.

Pe-atunci copila împletea cununăDin flori de aur și de diamante;Din cărți o soață-a ei îi sta să-i spunăC-al ei noroc purtatu-i de un fante.Când floarea-i căzu-n poală ­ ea nebunăO sărută, zvârlind pe celelante,Și-o mirosi cu gur-abia deschisă,Și ochii ei pluteau în mii de vise.

Ea alergă cu grabă la fereastă,Să vadă dacă vântul nu-i aduceȘi alte flori, așa frumoase c-asta,Dar de-ngăimare ochiul ei străluceȘi surâzând ea rumenește, castă,Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce,Și el o vede și cu mândru glasu-iEl îi vorbi, oprindu-și calu-n pasu-i:

­ Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine,Copil cu ochi de-albastră-ntunecime,Cu-a tale gene de-aur dulci și fine,Cu-al tău surâs de gingașă cruzime.Ah, aș muri de-atât noroc și bine,Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime.Nu știi ce-am suferit pân-a te-ajunge,Copil frumos ca luna nopții lunge.

Ah, vin cu mine, vin-în a mea țară,Casteluri am, grădini adânc-frumoase,Sub pasul tău coroana-mi secularăMi-o pun ­ mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă.Am pietre scumpe în a mea comoară,Mai multe decât tatu-ți are aur,Ș-aur mai mult de cum argint el are,Ș-a tale-s toate, scumpă, mândră floare!

Ea îl privea cu ochiul plin de milă, ­I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură,În fața lui ea nu-și mai face silă,Un léșin parcă inima i-o fură ­Și trist privește tânăra copilăCumpliții muri și porți... Din ochiu-i curăUn fir senin de lacrimi; ea își strângeCu-a ei mânuțe inima și plânge.

El, cum o vede astfel în fereastră,Ș-aruncă ochiu-adânc și nobil-mareȘi drum el dă la pasărea măiastră ­Aripile-și întinde, vrând să zboare,Din ce în ce ș-întinde-aripa-albastră,Din ce în ce se face tot mai mare,Încât doar din mărimea unei vrăbiiEa semăna acum unei corăbii.

­ Copila mea, îi zise, nu te teme,Pe mulți am dus cu inimi doritoare,Ca vântu-n fugă cu bătrâna vremePrin țări o mie peste sfânta mare ­Nu vezi, Florin nici ști cum să te cheme,Atât de mult iubirea lui îl doare,De-aceea zvârle-n laturi ac și caerȘi să te-ncrezi corăbiei de aer.

Ea se sui pe-aripă,-ntinzând mâna,Ca și când ar fi vrut ca să se ție,Și-ncet coboară pasărea străinăPe-a lui Florin amabilă soție;Pe cal ridică sarcina lui lină,La pieptul lui ar vrea în veci s-o ție,

Se uită-n ochi-i, dând la calu-i pinten,Ș-acesta vântului s-așterne sprinten.

În vremea asta zmeul se suiseLa cer, cu aripile lungi întinse,Culege-n cale-i blândele surâseA mii de stele, ce zburau ca ninse;La tronul cel etern pe scări deschiseStau mândre genii cu lumină-ncinse;L-a Lui picioare în genunchi s-așterneȘi-ndreaptă ruga-i milei cei eterne.

­ O, Adonai! al cărui gând e lumeaȘi pentru care toate sunt de față,Ascultă-mi ruga, șterge al meu numeDin a veciei carte mult măreață;Deși te-adoră stele, mări în spume,Un univers cu vocea îndrăzneață,Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în caleN-ajung nici umbra măreției tale.

Ce-ți pasă ție dac-a fi cu unulÎn lume mai puțin spre lauda ta,Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,Și sfarmă-n așchii veșnicia mea!Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,Și muritor voiesc a fi ca ea,Ș-atâta dor, durere simt în mine,Încât nu pot s-o port și mor mai bine.

­ Tu-i pizmuiești... și pizmuiești aceeaCe ei în lume numesc fericire.Au nu ți-i milă când privești scânteeaCum că la soare e a ei pornire?Astfel și ei își aruncar-ideea,Dorința, păsul în nemărginire,Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare,Astfel și omu-aspiră, dară moare.

Ca ei să fii? Să vezi că sub blestemeDe ură e-nfierat umanul nume,Să ai de semenul tău a te teme,Să fii ca spuma, fuga unei spume,Sărmane inimi închegate-n vreme,Sărmane patimi aruncate-n lumeȘi să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce dreptAvui să-ți pun o inimă în piept?

Pe-o clipă-n mijlocul eternitățiiSă deschizi ochii tăi măreți și clari,Să măsuri toate visele vieții,Simțind încet cum iarăși redispari,Să pari un fir de colb în raza vieții,Și în părerea-i pe-un moment să pari,Să fii ca și când n-ai fi... între ieriȘi mâni, o clipă... Oare știi ce-mi ceri?

Ce-i omul de a căruia iubireAtârni lumina vieții tale-eterne?O undă e, având a undei fire,Și în nimicuri zilele-și dișterne.Pământul dă tărie nălucirei,Și umbra-i drumul gliei ce s-așterneSub pasul lui... Căci lutul în el crește,Lutul îl naște, lutul îl primește.

Și acest drum al pulberei, pieirei,Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna,Nimic fiind, l-am închinat murirei ­În van s-acopără oprind ruina,Nimic etern în tremurul sclipirei;În van adun și-și grămădesc luminaÎn cărți și scrisuri, și în van ș-acațăDe vis etern sărmana lor viață...

Și tu ca ei voiești a fi, demone,Tu, care nici nu ești a mea făptură;Tu, ce sfințești a cerului coloneCu glasul mândru de eternă gură...Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,Când Universul era ceață sură...?Să-ți numeri anii după mersul luneiPentr-o femeie? Vezi iubirea unei:

Într-adevăr, n-adânca depărtareVăzu călări pe fată cu Florin.Odată-n evii ochiul lui cel mare,Și sfânt, ș-adânc de lacrimi este plin,Ce cad tăind nemărginirea-n mare,Mărgăritari frumoși și mari devin.Încet bătând din aripi, maiestos,Geniul mândru se pornește-n jos.

Cu fața tristă le privi în urmăȘi-ntinde mâna ca dup-orce-i dus.În fundul lumei, unde apa scurmăAl mărei sân ­ acolo-o ar fi dusDacă-l iubea... Acuma plânsu-și curmă:„Fiți fericiți ­ cu glasu-i stins a spus ­Atât de fericiți cât viața toatăUn chin s-aveți: de-a nu muri deodată."