Femeia?... măr de ceartă

Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă,Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă,Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,A visurilor proprii eternă jucărie?Un vis tu ești în minte-i ­ și astăzi te mângâie,Iar mâne te ucide. Cu același râs pe buzăEa azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,Iar mâni cu mii propuneri te chinuie și știeCă orice nerv în tine îl rumpe și-l sfâșie.Comediantă veche ca lumea ­ comedieEa joacă azi ­ juca-va de astăzi ani o mie,Cu-aceeași mască mândră, netedă, mișcătoare ­Și cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.Și astă nerozie, cruzime întrupată,În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată ­Ea, cea ce nu gândește, gândind doară cu gura?Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,Și râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,Atâta-nțelepciune e-n gura ei de floare,Atâta-nțelepciune pari a vedea, ș-atâtaPlăcere pare-a duce în inima-amărâta,Când capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culciSau când te uiți în ochii-i ucizători de dulci,Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermiȘi redevii un Sizif ­ sacrifici pentru viermi:

Să le compui în lume o haină-n generații ­Sacrifici și mândrie, și minte, ș-aspirații.O, moarte, dulce-amică ­ sub mantia ta largăAcoperi fericiții ­ și magica ta vargăAtinge câte-o frunte de om, ce te dorește:Îl face ca titanii, de tot desprețuiește,Desprețuiește lumea, pe sine ­ și-n sfârșit ­Desprețuie gândirea că e desprețuit.Privește astă viață ca pas spre mântuire,Ocazie durerei, o lungă adormireÎn inimi spăimântate ­ un chin și o povară,Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.A vieții comedie mișcată e de aur ­Când scena astei viețe e-al mântuirei faur.Ironică e ziua ce vesel te priveștePe când în fire-o ființă pe alta prigonește,Ironică-i mișcarea a florilor în vântCând sug cu rădăcina viața din pământ;Ironic e pământul ­ visternic de viețeCând sânul lui ascunde semințe mii, răzlețe,Cari ieșind odată l-a soarelui lumină,Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.O luptă e viața și toată firea-i luptă,Milioane de ființe cu ziua întreruptăSusțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.În van creați la vorbe și le-azvârliți în vânt:Plodirea este rodul femeii pe pământ.Priviți acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,Dorința de plodire o samănă în tine.Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna?De-ți face-o, de nu-ți face-o... tot una e, tot una.De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamulOricare vită șuie, oricare tont e-AdamulVieței viitoare... și fie-un par de gard,Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard.

O, moarte! ­ nu aceea ce-omori spre-a naște iară.Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară ­Ci moartea cea eternă în care toate-s una,În care tot s-afundă, și soarele și luna,Tu, care ești enigma obscurei conștiinți,Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți,Tu, stingere! Tu, haos ­ tu, lipsă de viață,Tu, ce pân- și la geniu spui numai ce-i în cărți;O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme,Îngheți nervul vieții din fugătoarea vreme,Când alții cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,­ Istorie e viața ce scrisă e pe apă ­;Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feericAl lumei sclipitoare ­ pe tine, gând de noapte,Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte.Nimic nu e în șoapta-i ­ știi tu ce ea șoptește?Ea nu mă vrea pe mine ­ pe tine te urășteCând îmi zâmbește mie, ea-atunci s-a pus la pândă:Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbândă,Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta ­Că tu ești inamicu-i și că eu sunt unealta.Unealtă chinuită! unealtă de ocară,Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorulFolos mi-aduce mie...