Horia

Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușineCă-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare:O coroană sură munților se pare,

Iar Carpații țepeni îngropați în noriÎși vuiau prin tunet gândurile lor.

­ Eu am ­ zise-un tunet ­ suflet mare, greu,Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,Dară a lui nume mai mult o să ție.

­ Nalți suntem noi munții ­ zise-un vechi Carpat ­Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese norilor regină,Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior,Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopții, cununat cu nymb,Fulgere aruncă sus de pe Olymp.