Mușat și ursitorile

Sub vântul rece-al amorțitei ierneÎși pleacă codrul crengile-ncărcate;Sub alba-i haină câmpul se așterne,

Cu stele dulci e bolta presărată;Din fundul lumii, ce se pierde-n zare,Prin rumeni aburi luna se arată

Iar din bordei ce sta lângă cărare,Prin ochiul prins unei ferești rotundeSe-aude plâns, se vede luminare

Și în căldura locuinței scundeO mamă mișc-un leagăn cu piciorulȘi la scânciri c-un cântec ea răspunde.

Și-au adormit încet, încet feciorul,­ Sub a lui leagăn a împins o piatră ­Gândirea ei spre viitor ia zborul.

Mai licuresc cărbuni colo pe vatră,Ea cade-ncet pe-a scaunului spate,Din codri lupii urlă, cânii latră.

Ea doarme-adânc cu brațe-n jos lăsate,Dară prin somn stă țintă să privească:Un mândru vis în sufletu-i străbate.

Da, când a fost copilul să se nască,Opri Orion ale sale pasuriCa soarta-n lume el să i-o croiască.

Jur-împrejur se auziră glasuriȘi s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,Muțit-au limba de l-a vremii ceasuri.

Șoptind ușor treceau cu pas feericPe lângă leagăn dând mereu ocoale:Trei umbre albe ies din întuneric,

La cer ridică brațele lor goale,Ușoare ­ parc-ar fi de vânt plutite,Descânt copilu-n somn să nu se scoale.

Sunt ursitori cari din cer sositeRevars-asupra-i zarea aurorii,Cu câte daruri lui i-au fost menite.

I-aduc comori, viață lungă, glorii,Deasupra lui revarsă raze slabe,Din ochii lor, adânc-adormitorii.

Pe părul lor ­ mărgăritare-n boabe ­Bălai și moale ca și auru-n spiceScânteie-n umbră ale lor podoabe.

Copilul doarme, ele fac să piceDeasupra-i flori, se pleacă să-l menească,Înconjor leagănul și-ntâia zice:

„Să fii frumos și fața ta lucească,Precum în cer e numai unul soare,Un soare fii în lumea pământească.

­ Puternic fii ­ i-a zis cea următoare;Și biruind vei merge înainte,Să-ți fie viața-n veci strălucitoare.

A treia zise tainic: ­ Fii cuminte,Pătrunzător ca și lumina mare,Tu să-nțelegi cele lumești și sfinte."

Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare,Împreunându-și mânile-amândouă,Ea în genunchi se roagă-n gura mare:

„O, ursitori, a căror daruri plouăAsupra lumii-ntregi, mai stați o clipăȘi ascultați rugarea spusă vouă.

Nu bunătăți cari se trec în pripăSă îi menească sfânta voastră gură,Nu bunătăți supuse la risipă.

Puternici, mari, frumoși atâția fură,Înțelepciuni, comori le-ați dat multoraȘi toate, vai, cu vremea se pierdură.

Lui dăruiți ce nu ați dat altora,Un dar nespus de scump ce n-are numeCa să răsar-asupra tuturora..."

Atunci la ruga nențeleptei mume,Zâna privi adânc și trist ca s-o priceapă:„Știi tu ce dar îi cei și știi tu cum e?

Tot ce e om se naște și se-ngroapă,Fie-n colibă, fie-n vechi castele,Pe culmi de munte ori la mal de apă.

Dar e-mpărat, dar cetitor de stele,Același vis îi sună în ureche,A lor vieți sunt pururi tot acele.

Pe când sunt tineri se adun pereche,La joc, la viață și la danț s-adună,Bătrâni fiind vorbesc de vremea veche.

Și lui ursit-am tot o viață bunăȘi măsurată pe un pic de vreme,Să aibă ziua soare, noaptea lună!

Căci de ar fi încoronat de stemeSau pe pământul gol de și-ar așterne,Tot viață și tot moarte-o să se cheme.

Tu chemi blestemul nenduratei iernePe capul lui cel tânăr, nențeleapto!Tu-i ceri durerea unei vieți eterne.

Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o!Plinită e dorința ta nebună.Și ziua neagră peste el așteapt-o.

Căci i s-a dat să simtă-ntotdeunaUn dor adânc și îndărătnic foarteDe-o frumusețe cum nu e nici una

Și s-o ajungă chiar e dat de soarte,Căci tinereță neîmbătrânităÎi dăruim și viață făr- de moarte.

Dar nentrupat e chipu-acei iubiteCa și lumina ce în cer se suieA unei stele de demult pierite:El n-a fost când era, el e când nu e."