O arfă pe-un mormânt

Prin gândurile-mi triste și negre treci frumoasă,Ca marmura de albă, în haine de argint,Cu ochii mari albaștri în bolți întunecoaseȘi desfăcut ți-e părul în valuri de-aur moale...Deasupra frunței tale e-un mândru cerc de stele ­Astfel treci tu, copilă, făptura minții mele,Minune-a Creațiunei, ș-o singură gândireTe face ca să tremuri: o arfă pe-un mormânt.

Da, da! În viața-mi tristă tu treci cu-a tale steleAlbastre și în zboru-ți tu murmuri surâzând...E-amor? copilărie?... Sunt versurile meleCe-ocupă a ta minte de murmurezi visând?Surâzi!... Nu plânge numai la finele poemeiC-o arfă pe-un mormânt.

Ah! de-aș muri... tu, înger, fără să știi vodatăCă te-a iubit acela, ce zace în pământ,C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelatăDe cugetări înalte cu dânsu-i îngropată,Că acea lume-ntreagă ție-a fost închinată ­Tu inocentă, albă, ai trece surâzând...Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în lirăȘ-ar suspina în noapte: o arfă pe-un mormânt!