Odin și poetul

Ei cer să cânt... durerea mea adâncăS-o lustruiesc în rime și cadențeDulci ca lumina lunei primăvaraÎntr-o grădină din Italia.Să fac cu poezia mea cea dulceDamele să suspine, ce frumoasePot fi pentru oricine. Pentru mineNu. Și juni nătângi cu țigarete-n gură,Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți,Să reciteze versuri de-ale meleSpre-a coperi cu-espresia adâncăUnei simțiri adevărate ­ niște mofturi.

Mai bine-aș smulge sufletul din mine,Aș stoarce cu o mână crudă, receTot focul sânt din el, ca în scânteieSă se risipe, pân-se va-njosiSă animeze pe deșerți și răi.O, și de-ați plânge chiar, dacă durereaAdevărată și neprefăcutăV-ar topi ochii și a mea cântareV-ar arde sufletul din voi... AtunceaE și mai rău ­ și-atunci și mai puținVa gândi cineva pe un momentL-acel nefericit ce le-a avut.Voi le citiți ca să puteți a plânge­ Căci prin izvor de lacrimi mor dureri ­Voi știți c-o mână ­ oricare-ar fi ­ v-atingeFruntea cea plină de sudori, și dulceVa răcori bolnava fierbințealăȘi stavilă la lacrime va puneC-o sărutare... La mine,Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,Ce nu pot plânge pentru că durereaOchii-mi a stors și sufletul meu aspruL-a împietrit... la mineNimeni nu va gândi, nici a gândit.La ce? Au nu știu ei cu toțiiCă dacă vor seca a mea durereCu mângâieri ­ atuncea și izvorulDe cânturi va seca... Nebuni! vă iert...O, mare, mare înghețată, cum nu suntDe tine-aproape să mă-nec în tine!Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,Ai răcori durerea-mi înfocatăCu iarna ta eternă. Mi-ai deschideA tale-albastre hale și mărețe;Pe scări valuri coborând în ele,Aș saluta cu aspra mea cântarePe zeii vechi și mândri ai Valhalei.­ „Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",

Râzând Odin și ridicându-și cupaM-ar saluta. ­ Și haina ceea lungăȘi albă creții ar arunca de neauăȘi părul lung mi s-ar îmfla de vânt.­ „Un scaun pentru bard" ­ și-n scaunul naltDe piatră, cu sprijoanele lui nalte,Eu m-aș simți că-s uriaș.Și zeii mângâind lungele barbe,Nălțând privirea-n bolțile anticeSpre a-și aminti dulci suveniri,M-ar asculta spunându-le de lumeaCea de pitici, ce virmuiește astăziPe țărâna ce-au locuit-o ei.­ „Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezutC-atât de mizerabilă a deveni.Semința cea din zei născută".Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masăRidică cupa lui cu mied: ­ „Ascultă,Nu mi-i ști spune ce mai face țaraCe Dacia se numea ­ regatul meu?Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,Cu murii de granit, cu turnuri gote,Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?"­ „Nicicum, o, Decebal. O vădPentru întâia dată acum înălțatăPrin părul tău ca o coroană mândră,Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit."­ „Dară urmașii acelor romani?"­ „Ce să vorbesc de ei? Toți oameniiPigmei sunt azi pe vechiul glob... dar eiÎntre pigmeii toți sunt cei mai mici ­Mai slabi, mai fără suflet, mai mișei.Romani sau daci, daci sau romani, nimicN-aduce aminte de-a voastră mărire.Orice popor, oricât de prăpăditO piatră va găsi, sau o bucatăDe fier ori de aramă, ca să sapeCu ea urmele-adânci ce le-ați lăsat ­

Voi oameni mari, ce stați acum cu zeiiȘi ospătați cu ei ­ în colbul negruUitat ș-ușor al vechiului pământ.Dar ei... De-ar merge-n sud și nord ­ nimica.Sunt ca o laie de nomazi și de lăiețiCe stau deocamdată numai pre pământulCe l-au cuprins, spre a fi alungațiDe alt popor mai tare, iubitorDe cele ce-au trecut, ce-s rădăcinaȘi gloria celor ce sunt."­ „Ah! ce-am dori în ora morții mele,Roma să guste pân-în fund păharulMizeriei și-a decăderii, într-atâtÎncât să se desprețuiască ei pe sine ­Asta s-a împlinit... Romanii vechi și mândri,Învingătorii lumii, au devenitRomunculi... Dar cu ce s-ocupă ei?Or fi crescând căței, or fi-nvățândSă strige ca cucoșii... un poporCe se desprețuiește pe el însuși trebuiS-ajungă la d-acestea."­ „Nu, vorbesc franțuzește și fac politică."

­ „E tot atâta."

­ „De unde vii?" întreabă Odin blând.­ „Am răsărit din fundul Mărei Negre,Ca un luceafăr am trecut prin lume,În ceruri am privit și pe pământȘi-am coborât la tine, mândre zeu,Și la consorții tăi cei plini de glorii.De cântec este sufletul meu plin.De vrei s-auzi al iernii glas vuindȘi lunecând prin strunele-mi de fier,De vrei s-auzi cum viscolește-n arfa-miUn cânt bătrân și răscolind din fundu-iSunete-adânci și nemaiauzite,Ordonă numai ­ sau de vrei ca fluviulDe foc al gândurilor mele mari

Să curgă-n volbură de aur pe picioareDe stânci bătrâne, într-o limbă asprăȘi veche ­ însă clară și înaltăCa bolțile cerului tău, o, Odin,Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coardeCa să-mi câștig cununa mea de laur.Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie... DarăDe la pitici eu nu primesc nimica."­ „Sărman copil ­ zice bătrânul zeu ­De ce răscolești tu toată durereaCe sufletul tău tânăr a cuprins?Nu crede că-n furtună, în durere,În arderea unei păduri bătrâne,În arderea și-amestecul hidosAl gândurilor unui nefericeE frumusețea. Nu ­ în seninul,În liniștea adâncă sufletească,Acolo vei găsi adevărata,Unica frumusețe...(Fruntea-i înaltă,De neauă coperită, și coroana-iDe stele-albastre strălucea în hală,Și vorba lui blândă era duioasă.)... Din cupa mea de aur bea aurorăS-între seninul blândei diminețeÎn pieptul tău. Și ți-oi deschide-atunciPortalele nalte de la haleCu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuriDe neauă albă, ca argint din Ophir,Cu bolți mai nalte decât însuși cerul.Acolo printr-acele lungi coloaneSuspendă lampe mari ca niște albe luneCe împlu lumea visurilor meleCu o lumină dulce, albă, caldă.Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,Cărările-s de pulbere mai albăCa-argintul cel de viu. ­ Un aerBlând argintiu îți va îmfla tot părul,

Vei răsufla miroase dulci de crin,Talarul tău va lumina în noapte ­Prin hale vei zări blândele-mi zâne,Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos."O vorbă zice ­ murii cei albaștriAi mării, desfăcuți în două, -mi lasăPrivirea într-un labirint de neauă:Coloane nalte, bolți arcate splendid,Pe ele lune lin ardeau... și-n umbraCea clar-oscură-a stâlpilor de neauăVăzut-am o copilă dulce-înaltă,Subțire ca-ntruparea unui crin.Frumosu-i păr de aur desfăcutCădea pân-la călcâie, haina-i albăUdă părea de moale ­ strălucităCuprindea membrii ei dulci și zvelți,Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcăÎn van a împleti părul de aur,Gura-i o roză surâzând deschisă,Ochii-i albaștri luminau ca stele,Iar pe-a ei umeri albi abia se țineHaina cea lungă și bogată. ­ „Vino,Odin îi zice, blând copil al mării.Un bard sătul de-a lumii lungi mizeriiS-au coborât în noaptea noastră clară ­Să cânte roagă-l." Ca o umbrăStrălucind argintiu în clară noapteS-apropie... ­ „O, nu te teme, -mi zice,Tu, ce nu temi furtuna și durerea,De ce să tremuri la a mea privire?"Lin tremură glasul ei blând în noapte.­ „O, zână, nu de frică, de plăcereTremură-n mine sufletul meu bolnav.Să cânt? Dar oare la a ta privireNu amuțește cântul de-admirare ­Nu ești un cântec însăși ­ cel mai dulce,Cel mai frumos, ce a fugit vodatăDin arfa unui bard? O, fecioară,

Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ți,Să uit de lume, ah! să pot uitaFierea cu care ei m-au adăpatÎn lume. Cine-ar fi știutCă-n fundul mării tu trăiești, copilă,Ca un mărgăritar, topit din visulMării întregi,Și nu te temi că aurul din plete-țiSe va topi în stele ­ și că păru-țiAmestecat cu ele-ar străluciÎn noapte-albastră a acestei lumi;Și nu te temi că glasul tăuVa-ndulci vecinicia cea amarăA mării!" ­ Măgulitor, ea zice,Ș-o roză ea lasă pe a mea gură,Cu tânăr miros ­ roza gurei sale.­ Frumoasă ești, ca să găsesc cuvinteSpre-a îndulci ochii tăi mari albaștri,Sufletul tău cel blând, nevinovat,Aș sfărma soarele în țăndări de-aur,L-aș presăra-n cărarea ca de neauă:O închinare l-a tale picioareMici, dulci și albe. O, Odin,Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,Pe fruntea ei coroană pune, mare,De diamante, umede, topiteÎn strălucirea lor cea înfocată,Căci ea-i regina frumuseții ­ a lumii.Ea capu-și rezemă de ai mei umeriȘi glasul ei îmi șopti în ureche:­ Voi îndulci tot chinul, tot amarulCu care-n lume ei te-au adăpat ­Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

Și Odin își deschise ochii albaștriȘi mari, râzând cu ei ­ iar zeiiLin șoșoteau între ei bătrâneșteȘi surâzând își aduceau aminteDe-a tinereții zile dulci a lor, ascunseÎn negura secolilor trecuți.