Ondina

L-al orelor zilei șirag râzătorSe-nșir cele negre și muteCe poartă în suflet mistere de-amorPălite, sublime, tăcuteȘi noaptea din noriPe-aripi de fioriAtinge ușoară, cu gândul,Pământul.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,Din ceață pustie și rece,Un june pe vânturi, cu capul în joc,Cu clipa gândirei se-ntreceȘi calu-i turbatZbura necurmatMânat ca de-a spaimelor zânăBătrână.

Pe aripi de munte și stânci de asfaltCastelul se nalță, se-ncruntăȘi creștetu-i negru și creștetu-i naltDe nouri și ani se-ncăruntă,Dar astăzi e viuȘi-n ton auriuRăsună din umbra cea mareCântare.

În mii de lumine ferestrele ard,Prin care se văd trecătoare,Prin tactul cântărei sublime de bard,Cum danță la umbre ușoare,Cum danță ușorDulci vise de-amor,Palatul părea în magieAurie.

Ca cerbul ce s-alță în creștet de stânci,Urmat de săgeat-arzătoare,E calul ce sare prăpastii adânciÎn zboru-i puternic și mare,Cu nara arzând,Cu coama pe vânt,O dată-ncă pinten l-împungeȘi-ajunge.

Iar junele sare ușor de pe elSub mantă-i purtând mandolină,Cu inima plină de-amoru-i fidel,Cu mintea de visure plină,De grile de fierAl meu cavalerS-avântă cătând pe fereastăȘi-adastă:

Ca gânduri palide din ore dalbeZboară danțândele ființe albe,Par aromatele suflete lineDuse de zefirii de prin grădine,În coruri nimfele cântă la horeȘi gem în lirele blânde, sonore,Ascunse gândure de dor de ducăTriste și palide ca o nălucă,Apoi în citere ele-ncordarăȘi plin și limpede încet cântarăGlas a trecutului ce înseninăMintea cea turbure de gânduri plină.

Pe râul dorului, mânat de vânture,Veni odat'Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,Lin-împărat.

Venit-a regele să calce văileCătând o sor',Eroi se-ninimă și plâng femeileDe-a lui amor.

El fură munților ecouri tinere,Cântul la dor,Răpește buzelor naivei VinereVorba d-amor.

Pe munți în negură, pe stânci de cremene,El a cătatO albă vergină, să-i fie gemeneȘi te-a aflat.

Tu ești cântărilor sororă gemene,Sufletul lor,Regele inimei trebui să-ți semeneCa vis cu dor.

În tine vede-se că e în ceriureUn dumnezeu,Purtând simetria și-a ei misterureÎn gândul său.

Mână dar coardele unele-ntr-altele,Mână-le lin.Căci ca în sufletu-ți n-a găsit alteleRegele Lin.

Cântă cu doliul, ce-l varsă beleleCând plâng de-amor,Să creadă lumile, să creadă steleleCă-i tactul lor.

Cum zboară îngerii din stele-n stele,Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;

Din lungul horelor amestecateBarzii ridic a lor glasuri bărbate.Arpele-n cântece par că se sfarmăCând gem cu sufletul, când zic de-alarmă.Muzica sferelor: Serafi adoarăInima lumilor ce-o încongioară,Dictând în cântece de fericireStelelor tactul lor să le inspire.Și cum colorile ce se îmbinăNaște a soarelui albă lumină,Astfel prin vocile răsunătoareCurge-astă mistică, dulce cântare:

Ondină,Cu ochi de dulce lumină,Cu bucle ce-nvăluie-n aurTezaur!

Idee,Pierdută-ntr-o palidă feeDin planul Genezei, ce-aleargăNentreagă!

Să-nvii viiȘi stânca de care râd timpiiȘi tot ce mai e-n nesimțireÎn fire?

Vin' dară,Căci ochiu-ți e viață și pară,Și sufletu-ți, blândă magieCe-nvie.

Să cânteCe secoli tăcu înainte,Și-a munților creștete-nalteSă salte.

Și din amestecul de vise dalbe,Dintre danțândele ființe albe,Iese cum cântecul dintre suspineRegina albelor nopții regine.Păru-i ca aurul fața-ncadrează,Cunună-n undele-i se furișează.Pe-o liră gingașă și argintieMânuța-i coardele le-ncurcă vieȘi cum din zilele poetici, june,A idealului iese minune,Astfel prin notele lirei de-amorGlasul ei tremură, dulce ușor:

Liră spartă-n stânca lume,Suflet stins, muiat în nor,Plâns amar luat de glume,Adevărul vrăjitor,

E ființa-mi tremurândăCare trece-n infinit,Ca un fulger fără țintă,Ca un cap fără zenit.

Și din chinuri ce mă-neacă,Eu sorb mirul cel curat,Cum o lebădă se pleacăBând din lacul înghețat.

Și cu moartea cea adâncăAm schimbat al vieței gând,Am fost vultur pe o stâncă,Sunt o cruce pe-un mormânt.

Care-i scopul vieții mele,Întreb sufletu-mpietrit?Ochiu-i stins, buzele meleDe dureri a-nvinețit.

Crucea-mi pare gânditoare,Parcă arde-a vieții-mi tortȘi prin neguri mormântarePrivesc fața mea de mort.

Dar atunci când albe zâneS-or privi-n sufletul meu,A! Gândiți, gândiți la mineCă am fost în lume eu.

Un murmur feeric dezmiardă doiosA salei tăcere senină,Prin bolta ferestrei, arcată pompos,S-aude vibrând mandolină,Ș-un eco ușor,Setos de amor,Se-neacă-ntr-a mandolei struneNebune.

Și toată viața lui, tot ce-a culesDin unde, din munte, din vale,Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eresÎl pierde în coardele sale.Vărsându-l cu dor,Plângând râzător,El cântă cu buze de miereDurere:

„De ce nu-s o floare uscată de vântȘi pală ca fruntea pe moarte,Ce mila o pierde prin cruci de mormântCu miros strivit, fără soarte,C-atunci m-ai lua,La mine-ai cătaGândindă, cum e trecătoareO floare.

Dar eu nu-s, copilă, decât un amorCe arde-n o inimă jună,Un glas de pe buze aprinse de dor,O minte pustie, nebunăȘi dulce descântPe coarde de-argint,Când palida mea nebunieÎnvie.

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,Câmpia speranțelor mele.Acolo te-așteaptă râzândele zori,Pletindu-ți coroană de stele.S-aduci prin amorDe viață fior,În câmpul speranțelor vină,Ondină!"