Phylosophia copilei

Glasul plăcerei dulce iubitCheamă gândirea pe a mea frunte,Ce zboară tainic ca și o luntreÎn oceanu-i nemărginit.

Stelele toate angeli îi par,Angeli cu aripi strălucitoare,A căror inimi tremurătoareCandele d-aur nouă mi-apar.

Falnică-i pare legea Creării,Lumi ce de focuri în lumi înot,Candeli aprinse lui Zebaot,Ce ard topirei și renvierei.

Dar mai puternic, mai nalt, mai dulceÎi pare legea de a iubi,Fără ea nu e de a trăi,Fără ea omul ca stins se duce.

De-aceea nu voi ca eu să fiuPală idee-a Dumnezeirei,Șotă copilă a nesimțirei,Foc mort ce pare a arde viu.

Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lumeO frunte albă să o dezmierdȘi-n ea gândirea mea să o pierd,Cum pierde-un čco pribeagul nume.

Să-ncunun capul unui iubitCu vise d-aur în rai țesute,Până ce ginii necunoscuteMi-ar rumpe lanțul d-a fi trăit.