Povestea Dochiei și ursitorile

Crește iarba, mări, iară,Bătută de vânt de varăUnde mi-i pădurea rară.Dar în iarba cea frumoasăN-a intrat vrodată coasăUnde mi-i pădurea deasă.De desișul din pădureNu s-atinse vro secure.Cât de naltu-i, cât de mare,Nicăieri nu vezi cărare,De și-ar pierde urmeleCiobănași cu turmele.La temei de codri deșiNu-i cărare ca să ieși,Ci-i rariște de braziȘi un ochi voios de iazȘi doi tei ca niște frați,La tulpină depărtați,La vârfuri amestecați.Iar la umbra celor teiMi s-arată un bordei,Frunza cade de pe eiScuturată, resfirată,Pe cărare aruncată.Iar pe prispă, singurea,Văduvioară tinerea,C-un picior îmi legănaCopilaș înfășățel,Ce îi râde frumușel.Și cum codrul se frământă,Ea își cântă, ea-și descântă,Legănând dintr-un piciorÎi zicea încetișor:­ Nani, nani, puișor,Nani, nani, copilaș,O poveste spune-ț-aș,O poveste drăgălașă,Ca să-mi crești voinic în fașă.Tată-meu era cioban,Câte clipe-s într-un anTot atâția baci avea,Cu mii turme-alăturea,Turme mii de mielușele,Ciobănașii după ele,Turme mândre și de oi,Ciobănașii dinapoiCu fluiere și cimpoi,Mai avea de mă pricepi,Herghelii de cai sirepi,Ce ca vijeliileÎi împleau câmpiile,Îi pășteau moșiile,Și de-a lungul râurilorS-așterneau pustiurilor,Și în valurile ierbiiPășteau ciutele și cerbii,Și prin munți pierduți în nouriAvea cârduri mari de bouri,Ș-avea munți, ș-avea păduri,Și cetăți cu-ntărituri,Ș-avea sate mii de miiPresărate pe câmpii,Ș-avea sate mari și mici,Pline toate de voinici.Ce mai freamăt, ce mai zbuciumCând, sunând voios din bucium,Chema țara la hotare,De-alergau cu mic cu mare,De curgeau ca râurileȘi-nnegrea pustiurile.Amar mie,-ntr-un suspinLacrimile vale-mi vin,Cu năframa de le șterg,Ele tot mai tare merg.Și frumoasă mai eram,Cum n-a mai fost neam de neam.De-aur mi-erau pleteleȘi le-mpleteau fetele,Rumănă ca un bujor,Eram dragă tuturor.Au venit, mări,-au venitÎmpărați din RăsăritSă mă ceară în pețit,Dar s-au dus cum au sosit.Veneau crai și veneau soliÎnvățați în multe școli,Cu cuvinte așezateMă cerură cu dreptate.

„Bună vreme, baci bătrân,Împăratu nost' stăpânNe-au trimis a întrebaDe măriți fata ori ba."El răspunde-atunci cinstit:„Dragi voinici, bine-ați venit,Dragu mi-e să v-ospătez,Cu voi să mă desfătez,Dar oricât m-ați întrebat,Fată n-am de măritat."Da-mpăratul din ApusAu venit și nu s-au dus,Două vorbe că mi-au spus,Inima că mi-au supus.Era mândru și-narmat,Un oștean împlătoșat,Era mândru și voinic,N-avea grijă de nimic.El înalt și eu înaltă,Ne sta bine laolaltă,Potriviți cu de prisos,Eu frumoasă, el frumos,Amar mie-ntr-un suspinLacrimile vale-mi vin,Cu năframa de le șterg,Ele tot mai tare merg.Auzit-au d-auzitPețitori din răsăritCă eu stau să mă mărit,Iară cum m-am măritat,Multe neamuri s-au sculat,Casa doar ne-o vor stricaȘi pe noi ne-or depărta;Mii de limbi curgeau în râuri,Răsărite din pustiuri,Și veneau adunături,Răsărite din păduri,Mai călări și mai pe jos,Tot veneau în nour gros,Veneau roiuri, veneau turmăȘi lăsau pustiu-n urmă,Veneau turmă, veneau valeȘi surpau cetăți în cale;Geaba omul meu da piept,L-împingeau tot înderept.I-au înfrânt oștirile,I-au răpit măririle,Pustiit-au țările,I-au luat averile,I-a-nnegritu-i soarele,I-au robit popoarele.Eu în codrul cel pustiuRătăcind, într-un târziu,Am aflat din limbi străineCă bărbatul nu-mi mai vine,Am aflat dinspre apusCă bărbatul mi s-au dus,S-a dus cale nenturnată,De toți oamenii urmată.Am aflat din răsăritCă bărbatul mi-au murit,Și-au murit și mi-l bocea,Lumea-ntreagă îl plângea.Plâns-au toate schiturile,Toate răsăriturileȘi apusurile toate,Și noroade, limbi și gloate,Miazănoapte, miazăziNu-l mai putură trezi.Plâns-au marea pe-ai ei regi,Pe-mpărații lumii-ntregi,Ș-o furtună se lăsăCe pământul l-înecă.Miazănoapte și apusNeamuri mii pe cale-au pus,Roiuri mari și prădătoare,A străinelor popoare,Ce curgeau, mări, curgeau,Capăt nici nu mai aveau,Ca să puie moștenirePe sărmana omenire.Când gândesc l-așa dureri,Pare-mi-se c-au fost ieri,Când gândesc l-ai mei ciobani,Pare-mi-se mii de ani...Iară când am auzitCă bărbatul mi-au murit,Teiu-acesta am sădit,Crește teiul și-nfloreșteȘi viața mi-o umbrește.Și în umbră-i cum trăiesc,Eu nu mai îmbătrânesc.Dragul mamei copilaș,Multe-n lume spune-ți-aș,Dar mă tem să nu mă lași,Ci mai dormi, mări, un picCă ești crud de ani și mic,Dormi la umbră, dormi în pace,Că mama ție ți-a face,Sub cel tei bătut de vânt,Pătișorul la pământ;Multe-s rămurelele,Tot or bate stelele,Iară luna va străbateDulcea ta singurătate,Iar când vântul v-aromi,Mândru mi te-a adormi,Și când vântul va sufla,Teiul se va legăna,Florile-și va scutura.Iarăși te vei deșteptaSub rotirea norilor,În căderea florilor,Sub lucirea stelelorȘi la jocul ielelor.Sub frunza stejarilorLa glasul izvoarelor.

Unde-i crucea de la căi­ Nu mai plânge, măi ­Cresc ca frații doi molizi­ Râzi, puiule, râzi ­Unde-s păsări în copaci­ Taci, puiule, taci ­S-adun fete și flăcăi­ Dormi, puiule, hăi! ­

Și cum cântă, cum suspină,Glasul codrului o-ngână,Și cum doina-și tragănăTeiul mi se leagănă,Adormind-o florileȘi privighetorile.Sună dulce, o auzi-ici,Începutul unei muziciTriste și aerianeCa sunarea din organe.Mum-adoarme, pruncul râde,Teiul vechi i se deschide.Ies trei zâne ca pe-o poartă,Câte-o stea în frunte poartă,Ele-s ursitorile,Luminând ca zorile,Mâini ușoare, glasuri slabe,Pietre scumpe-n mii de boabeLe încarcă cu podoabe,Și prin frunze străvezieA lor glezne argintieMai nu calcă pe pământCând se leagănă de vânt,Când ușor de mâni se prind,Trag un danț și mi-l întind,Leagănul încungiurândȘi din gură-ncet cântând.Una-i zice: ­ Drag băiat,Să fii mare împărat,Căci așa fel ți-a fost dat.

Alta-i zice: ­ Să fii tareFără de asemănare,Cum nu e viteaz sub soare.Zise-a treia: ­ Fii cuminteÎn purtare și cuvinte,Și isteț să fii cu duhul,Cum e luna și văzduhul.­ Ah, mai stați, mai stați o clipă,Nu-i dați daruri ce în pripăSunt supuse la risipă;Daruri ce le dați multoraDați-le ș-acum altora,Ci deasupra tuturoraDăruiți-i lui cevaCe în lume nimeneaN-a avut, nici n-o avea.Zâna-a treia stă pe loc,Ochii ei sunt plini de focȘi la mumă se uitaȘi astfel îi cuvânta:­ Dochie, drăguța mea,Știi tu ce-ai cerut, ori ba?Nici o știi, nici o vei ști,Și eu tot voi împlini.Zâna pe copil se pleacă,Ochi-n lacrimi i se-neacăȘi ea zice-încetișor:

­ Nani, puișor,

Cerul, când o să te scoli,

Ți-o trimite soli,

Căci ți-e dat acum de soarte

Viață fără moarte

Și ți-e dată tinereță

Fără bătrâneță.

Un cuvânt măcar să nu zici,E sfârșitul unei muziciBlânde și aerianeCa sunarea din organe.Muma doarme-n ciritei,Intră zânele în tei,Muma doarme, pruncul râde,Teiul vechi se reînchide,Iară pruncul și cu mumaFață-n față dorm acuma,Și, cum dorm cu ochiu-nchis,Au visat același vis.