Resignațiune

Și eu născui în sânul Arcadiei și mieNatura mi-a juratLa leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie;Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mieO scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

O dată numai Maiul vieței înflorește ­La mine-a desflorit;Și zeul lin al păcei ­ o, lume, mă jelește! ­Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințeșteȘi iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată ­Pe podul tău pustiu:Primește-mputerirea-mi fortunei adresată,Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată ­De fericire-n lume nemica eu nu știu.

Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,O, jude voalat!Pe steaua-aceea merse senina zicătoareCă cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,De secoli intronat.

Aci ­ se zice ­ așteaptă pe cei răi spăimântare,Cei buni sunt fericiți.A inimei adâncuri vei da la-nfățișare,Enigmei Providenței vei da o dezlegare,Vei ține socoteală de cei nenorociți.

Aci espatriatul o patrie găsește,A suferinței cale spinoasă s-a finit.Divina fiică, care-Adevărul se numește,Care puțini o-adoară, mulțimea-o-ocolește,A vieței mele repezi frâu iute a oprit.

­ Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoareO, dă-mi junețea ta!Nu-ți dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.Luai avizu-acesta pe viața viitoareȘi îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.

­ Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale ­Dă-mi mie Laura ta!De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare,Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.

­ Această-obligațiune la morți e îndreptată­ Râzând lumea zicea ­Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpăratăUmbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.

Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare:­ Naintea unui caos de ani zeificatTu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale?Slabului plan al lumei scorniri mântuitoareCe-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

Ce e viitorimea de gropi învăluită?Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești?Măreață pentru că e cu coji acoperită,A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită,Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.

Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare­ Mumia timpului ­De balsamul speranței ținute în răcoareaA groapei locuință; nu aceștěa oareÎi zici tu nemurire-n febrea delirului?

Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea,Bunuri sigure-ai dat.De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea?Văzut-a de atuncea vrun mort reînviereaSă-ți spună că dincolo vei fi recompensat?

Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale;Natura înflorind.Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,Că nici un mort nu iese din umbra groapei saleȘi totuși credeam tare divinul jurământ.

Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție ­Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie,Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!

­ Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire!Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.Sunt două flori ­ el zise ­ ascultă, Omenire,Sunt două flori espuse l-a omului găsire:Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.

Și cine-ați frânt în lume numai una din ele,Cealaltă n-o aveți.Cine nu poate crede, să guste. E-o părereEternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră.A lumei istorie a lumei e județ.

Tu ai sperat ­ răsplata ți-a fost dar acordată ­Speranța-i bunul care norocu-ți destina.Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vrčodată:Ce se refuză unei minte-ntraripatăNici însuși vecinicia nu mai poate reda.