Te duci...

Te duci și ani de suferințăN-or să te vază ochii-mi triști,Înamorați de-a ta ființă,De cum zâmbești, de cum te miști.

Și nu e blând ca o povesteAmorul meu cel dureros,Un demon sufletul tău esteCu chip de marmură frumos.

În față farmecul paloriiȘi ochi ce scânteie de vii,Sunt umezi înfiorătoriiDe lingușiri, de viclenii.

Când mă atingi, eu mă cutremur,Tresar la pasul tău, când treci,De-al genei tale gingaș tremurAtârnă viața mea pe veci.

Te duci și rău n-o să-mi mai parăDe-acum de ziua cea de ieri,Că nu am fost victimă iarăNeînduratelor dureri,

C-auzu-mi n-o să-l mai întuneciCu-a gurii dulci suflări fierbinți,Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneciCa să mă faci să-mi ies din minți.

Puteam numiri defăimătoareÎn gândul meu să-ți iscodesc,Și te uram cu-nverșunare,Te blestemam, căci te iubesc.

De-acum nici asta nu-mi rămâneȘi n-o să am ce blestema,Ca azi va fi ziua de mâne,Ca mâni toți anii s-or urma -

O toamnă care întârziePe-un istovit și trist isvor;Deasupra-i frunzele pustie -A mele visuri care mor.

Viața-mi pare-o nebunieSfârșită făr-a fi-nceput,În toată neagra vecinicieO clipă-n brațe te-am ținut.

De-atunci, pornind a lui aripe,S-a dus pe veci norocul meu -Redă-mi comoara unei clipeCu ani de părere de rău!