Nevroză

Cât ne-am schimbat de tare !O ! mai să nu ne știm„Și totuși, suntem triști"Cum ne-am schimbat de tare ; zadarnic ne privim ;Și cum îmi stai în față, jurat să nu te miști,Tu-mi pari o nențeleasă și veșnică mustrare :Cât ne-am schimbat de tare !„Și totuși suntem triști."în casa noastră strâmtă, la masă mea tăcută,Alăturea de mine ai stat de-atâtea ori,Privindu-te cum gânduri mărețe te sărută „Nu suntem și acuma, alături, gânditori ?"Ce ne-a-ntristat atuncea ?De ce ești trist acum ? „Aveam de mers atâta, și-am mers atâta drum !"O ! cât de lungă cale și cât de trist popas !Am mers cu-atâta lume alături, și-ntr-un pas;Și-n urma tuturora pe drumuri am rămas.„Să știm pe fiecare din mers și după glas !"

II

Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori !Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși !Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori !Parc-am suit toți munții, prapăstioși și ninși !Și totuși, nicăirea n-am fost și n-am bătut,Decât la câte-o poartă închipuită nouă,Crezînd c-o să deschidă, cu mâinile-amândouă.Acel ce stă năuntru, sau vesel, sau tăcut.Și totuși, nicăirea nu ne-am oprit, — departe,Părea că alte case ne-ar fi chemat mereu,Cu-o masă pentru care hambare-or să-și deșerte,Far'să mâncăm vreodată, la ea, nici tu, nici euȘi totuși, nicăirea nu ne-am uitat, trecând(Am stat la masă noastră târzii și obosiți),Și nici un parc din lume nu ne-a oprit vreun gând,Nici o cărare-ngustă, pe munți încărunțiți.Și-acuma, când ne-ntoarcem, nu suntem mai bogați,Căci tot ce-am strâns cu teamă și tot ce-am îndrăznitAm dat la toți străinii, și-am împărțit la frați,Când nici pe dânșii poate nu i-am îmbogățit.Biet suflet fără aripi, atuncea, ce ne-apasă ?Tristețea celor care nu le-am putut vedea ?O fericire-ascunsă, departe, în vreo casă,Păzită-atât de bine că n-am intrat în ea ?în fața mea stai totuși, tăcut și obosit (Și eu sunt obosit),Și lumea-ntreagă pare azi și mai obosită (Și inima-mi, năuntru se zbate obosită).IarViața, -n casă noastră, și ea s-a obosit.

III

Pe mâna mea-nghețată stă fruntea mea fierbinte...Eu o credeam cupola de visuri îndrăznețe,Și mă credeam castelul clădit de tinerețeS-o poarte înainte.Cupola asta însă s-a-ntunecat de mult !Furtunile-s de vină sau soarele aprins;Ori cel ce, stând-năuntru, clădirea și-a întinsÎn calea lor prea mult ?Ce castelan amarnic !Ce oști cari-au pierit!Azi, singur el se zbate, prin camerele goale,Pe lespezile albe, plâng grelele-i sandale —Și, -n adâncimi, sunt glasuri ce gem la nesfârșit.Iar sufletu-mi ascultă !Și nu știu cine sapă,Mereu, în temelia ce tremură mereu,Ca timpul, cu-ncordare, temeinic ca o apăȘi nemilos ca gândul că nu eDumnezeu.O ! nu știu cine sapă !Sunt oștile pierdute,Jertfite fără rost ?Sau alți dușmani acuma, încet și pe tăcute,S-au apropiat de ziduri, cu noaptea adăpost.Și-au început să sape mai tare, și mai mult,Cu brațele crispate, cu ură și cu sete ;Iar greaua lor suflare e geamătul ce-ascult.Și sufletu-mi ascultă !Dar poate-i prea târziuȘi, chiar de-o fi devreme, castelul e pustiu.Toxinul disperării zadarnic ar suna,Iar mâna obosită abia l-ar legăna.

IV

Și nu mai e nimica, și nu va fi mai trist;Căci a săpat dușmanul cu-o mână de artistAtâtea șanțuri negre, atâtea galeriiPe sub castelu-acesta cu camere pustii,Și-a pus atâta iarbă, să zvârle un oraș.Iar castelanu-așteaptă, tremurător și laș.Și nu mai e nimica.Ce groaznică tăcere !Tăcerea celor care se vor îndeplini.Cupola asta-naltă vei ști pe ce putereClocotitoare șade doar când va izbucniȘi castelanu-așteaptă —Și așteptarea însăși e un dușman intratPrin nu știu care poartă a vreunui turn surpat.Și nu mai e nimica — nici frig, nici rău, nici bine.(O pasăre ciudată pe-un turn a poposit.)O !Nu mai e nimica !O șoaptă nu mai vine ;Un glas nu mai tresare ; stă sângele-amorțit,în tâmple nu mai bate, nici nu mai curge-n vine.O !Nu mai e nimica — nici frig, nici rău, nici bine.AprindeNebunia fitilu-i nezărit.Iar sufletul așteaptă, tăcut și neclintit.