Despărțire (Panait Cerna)

Domnița mea cu nume adoratDe îngeri și de oameni!În calea cui? În care inimi seameniLumina zâmbetului tău curat?

Când am plecat, în ceasul cel din urmă,Plângea în mine inima, de mult:Părea că universul tot se curmă,Și eu durerea lumilor ascult;

Ș-un gol, în mine, se făcu deodată,De nu-l pot umple slăvile cereștiAcest pământ bătrân, tăria toată,Iubire! numai tu le sprijinești...

Și spus-am ochiului meu trist: Privește!Cuprinde-o toată și-n străini o ia!De-acum și până totul asfințește,Nici umbra celei dragi nu vei vedea.

Și spus-am brațului: Îmbrățișează!Înlănțuie-o la pieptul meu de foc!De-acum și pân se stinge-a lumii rază,Nu vei cuprinde cel mai trist noroc.

De-acum voi sta cu brațele deschiseȘi nici o umbră nu le va-ncălziȘi voi dori s-o văd măcar în vise.Și nici acolo nu va străluci...

Și, poate, de eram un rege-al lumeiUn geniu, care zguduie pământulCând își rostește-n grai de foc cuvântul,Cununa de stejar ar fi ascunsA frunții mele vecinică paloareLa dorul meu eu poate-aflam răspuns,O, dulce-a suferinții mele floare!

Sau de-aș putea, pe-a gândului aripă,Să mistui depărtarea într-o clipă!În ceasul trist când mă supune dorul,La casa voastră să mi-astâmpăr zborul:Găsind din nou în vorba-ți caldă, bună,Al fericirilor pierdut ecou,Ca norul ce s-apropie de lunăVieața mea ar străluci din nou.

...Dar, poate, ori pe care treaptă-a scăriiTe-ar împietri vieața-nșelătoare:De-ți dăruiește glorii orbitoare,Ori noaptea fără capăt a uitării;De plânge-n lacrămi dorul, de departeOri subt privirea celei fără seamăn,Deopotrivă i-mpletit cu moarteAmorul care nu-i nădejdii geamăn.

O, stelelor! Cum prinde licuriciulSă rătăcească-n voia lui, aprins,De cum se lasă noaptea-n necuprinsAșa v-aștept cu sete scânteierea:Să coborâți pe văi tăceri adânci,Să rătăcesc pe-ascunse căi, pe stânci,Și singur să-mi hrănesc nemângâierea.Cu mii de visuri să împodobescIcoana vie-a frumuseții saleÎn orice rază-a voastră s-o zăresc;Să-mi fugă orice gând, pătruns de jale,În jurul chipului dumnezeiesc,Așa cum voi, vă frământați acumaÎn preajma junei blânde din senin;Cum zboară mii de vieți de-o clipă, seara,În jurul unei singure lumini,Pân le trimite moartea dulce para...

Și merge astfel cel robit durerii,De propria lui umbră însoțit,Să spună nopții, vântului, tăcerii,Povestea lui de dor nemărginit,Pân se-mblânzește rugul amintiriiȘi lin se pleacă stelele spre stâns,Iar în sălbateca grădină-a firiiSe umplu ochii florilor de plâns.

Și se tot duce, cât e depărtarea,Pe stânci, ponoare, tainice cărări,Pân tace în frunziș privighetoarea.Cu pieptul sfâșiat de suspinări,Și, obosită, trece ciocârlieiNeisprăvitul plâns al nebuniei,Să-l schimbe-n vii și vesele cântări.

Atunci, se-oprește, sfărâmat de cale,Și cheamă somnul, care l-a uitat:Lin, râzător și binecuvântat,Ca-n zilele copilăriei sale.Și iată! vine el, trimisul sorții,Purtând în ochi un strop din marea morții...Adormi ușor, adormi adânc, viseazăCă luminosul ieri tot mai durează,Și uită că ți-e viața sfâșiatăÎntre-amândoi stă vecinicia toată.