Dura lex

Ca un artist de-a pururi nemulțumit de sine,De mii de ani natura, în setea de mai bine,Se luptă să deschidă desăvârșirii caleȘi tot mai mult împarte din darurile sale:

Dă sufletului aripi și trupului vigoare,Femeii frumusețe, iar geniului scânteiȘi pas cu pas se-nalță eterna creatoare,Visând să dea luminii un neam de semizei...

Dar uneori, de muncă, maestrul obosit e:Privirea cade-n neguri și dalta e săracă;Furat de somnul minții, ca un copil se joacă,Durând din lut vremelnic făpturi neisprăvite.

Apoi le pleacă legii de fier: Cei slabi să piară,Să nu le dea vieața nimic din câte-or cere!...Dar a venit un geniu al milei, o fecioară,Ș-a fost înduioșată de-a lor îngenunchere.

Ea vrea să nu mai plângă în întuneric nime,În orice ochi să vadă surâsul fericirii;Din toți să facă vulturi setoși de înălțimeSă vindece cruzimea și rătăcirea firii...

Și peste tot norodul ce-a fost menit la-nfrângeriEa își ridică dreapta: Aș vrea să nu mai sângeri...Atâtea inimi urcă pe scările cereștiȘi numai tu rămas-ai țarinei să slujești...

Sus fruntea! E o lume ce n-ai văzut-o încă:Vieața năvălește cu furia dintâi,Iar cerul, tot, surâde din pacea lui adâncăSpre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!....

Făclia vieții tale primească iar lumină!Prea timpuriu o stinge destinul nempăcat!Ai numai o vieață, și ar fi fost păcatSă mori făr-a cunoaște comoara ei deplină...

O, dragii mei prieteni! Luptați, cântați, iubiți...Să faceți o virtute din setea de plăcere!Rămâneți pururi veseli nebuni și fericițiDrept mulțumire, zâna numai atât vă cere...

Cum cată pruncul mâna să și-o poarte,Spre tot ce vede: chipuri, năluciri,Că pentru el nimica nu-i departeDe dulce-amăgitoarele-i priviri;

Așa râvneau la strălucirea toatăCopiii slabi ai neclintitei firi;Abia născuți la vieața-adevărată,Cereau pe frunți cununi nemuritoare,Doreau avânt ca vulturii, măreții,Un freamăt lung de guri, nerăbdătoareSă soarbă până-n fund paharul vieții...

Dar brațele-n curând cad obosite...Departe-au fost fugarele lumine!Iar roade, ce păreau că vin de sine,Acum cer să fie cucerite...În braț și-n suflet, li-i puterea moartă,Căci blestemul cel vechi și azi îl poartă;Dar în trudiții ochi, în grai, în vine,Trăiește pururi dorul de mai bine...

Din milă ne-ai clădit o lume dragă,Dar înțelesul ei ni se ascunde;Căci încă n-am cules o roză-ntreagă,Iar de-am râvnit la cer aripi, de unde?Puternic curge al vieții dar,Comori curate ne ațin cărarea;Ci-n veci pășim spre ele în zadar,Căci fug mereu, cum se strămută zarea...

Nădejdea-n tine ni-a rămas, divino!De nu poți tu, ce duh ne-ar ajuta?Ucigătoarea noastră sete-alin-o,Sau dă-ne tot din îndurarea ta...

Ca o statuie-n veci nedezvălităNe-apare fericirea, doamna vieții,Dorită pururi, pururi tăinuităÎndură-te, și rupe-i vălul feții...

Mulți înecați de-a ei lumină nouă,Piciorul drept plecându-l în țărână,Vom ține strâns cu brațele-amândouăGenunchii tăi de marmură, o, zână!Iar ochii umezi vor căta la tineVa fi o clipă de-adorări seninePe care lutul nu o poate spune;Doar câțiva fericiți o zic din struneNoi n-avem decât lacrimi și suspine...

Iar Ea, cu vocea-n lacrimi înecată:De n-ar fi margini în puterea mea!...V-am arătat lumina-adevăratăLuptați acum, s-ajungeți pân la ea!...

Un veac întreg cu voi de aș rămâneȘi de v-aș da tot cerul, stea cu stea,Un adevăr veți înțelege mâne,Că fericirea tot nu voi putea:E o copilă dulce și curată,C-o lacrimă în ochii ei cereștiDe toți s-ascunde, rareori s-arată:Atunci când singur tu o cucerești...

...Iar tânguirea lor creștea furtunăNici zâna nu putea s-o mai aline;Ș-au recăzut în oarba lor genunăAcei ce n-au putut trăi prin sine...Au sfâșiat și sufletul copileiCât bine semănase ea pe cale!Și numai flori cernite, numai jaleA răsărit din lacrimile milei...Zeiță, tu, eternă bunătate,De-i întâlni, în lunga ta cărare,Robi și nevolnici, suflete-nserate,Treci înainte, lasă-i în uitare!...

Ființa lor, de când a fost creată,Robie și-ntuneric numai strâns-a;Dar este lină și neturburată,Nici o dorință nu veghează-ntr-însaSă nu-i trezești!...

În temniți, prin zăbrele,Străbate raza-ndepărtate-i stele:Se pare că un duh prin sfinte sfereCoboră-n casa morții mângâiere...O geniu luminos! Ar fi mai bineSă-i uiți pe-acei ce s-au uitat pe sine...De ce le chemi trecutu-n amintireCu mângâierea ta?De ce să-nvii cu slaba-ți licărireNebuna, vechea dragoste de viață,Când nu au drept la ea?Retrage-ți mângâierea ce-i înghiață!Apui, apui mai repede, o, stea!...