Rugăciune (Cârlova)

Ființă naltă, lungă vedere,Izvor puternic de mângâiere,Pavăză sfântă astui pământ!Dă ascultare, nu-ți fie silă,Unui glas jalnic, ce cere milă,Ce a se plânge are cuvânt.

Nu se cuvine a se răpuneÎn vânt ca fumul o rugăciuneCu plâns făcută lângă altar,Unde nădejde are oricineSă dobândească cerând vrun bineSau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, când îți vorbeșteVorbe în taină, smerit priveșteA ta ființă de față stând;Unde tu însuți simți datorie,S-arăți oricărui spre bucurie,Că vrei fierbinte s-ajuți oricând!

A ta putere nemărginităÎn veci urmează a fi pornităSpre ușurință și spre folos;Nici să nu lase p-a ta zidireTristă să zacă în asuprire,Să nu te simță de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;Voiesc dreptate, cer mântuirePatriii mele, jalnic pământVai! ale cării necazuri multeCe suflet poate să le asculteȘi să nu plângă dând crezământ!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,Cum a se plânge însuți se teme,Privind că este tuturor joc,Unde dreptatea cătare n-areNici asupritul face strigare,Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de când o soartăNemilostivă, mereu ne poartăSpre osândire, cum e mai rău!Destule veacuri, de când suspină,Mâhnirii jertfă, fără lumină,Încât nu vede nici cerul tău!

Vântul îi suflă tot neplăcere,Norii îi plouă nemângâiere,De flori nu gustă plăcut miros,A primăverii dulce ivirePentru ea n-are înveselire,Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăți, fapteSpre fericire tuturor date,Ea numai parte n-are de loc,Ea numai râvna unui părintePuternic foarte de loc nu simte,Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-areSă ne numească nație mare,Să guste dreptul cuviincios,Când în tot chipul spre fală poate,Neprețuite daruri s-arateCu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă ființăA fi în astă grea neputință,Acum s-ajungă așa de prostFiica acelor ce, cât se poateCu strălucire urmând în toate,Stăpânitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,Să tot încerce sfântă urgie,Când împotrivă-ți ea n-a urmat?Cu ce dreptate streinii calcăDreptul asupră-i, când rău să facăEa lor vrodată n-a cugetat?

De e greșit ție, Părinte,Milostivire în sfârșit simte,Te rog, înceată-i biciul de foc;Iar dacă soarta de răutateO asuprește, pe nedreptate,Fără de vină a fi de loc.

Cum poți să suferi cu mulțumire,Nevinovate în asuprireSă aridice glas în zadar,Când împotriva voinții taleNimic nu poate ca să te-nșale,Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zărește toate,Mâna ta iarăși îndată poateSă zăticnească răul din drumȘi cu adâncă înțelepciuneSă-mprăștieze lumii tot bune,Spre mângâiere a fi oricum.

Deci cu dreptate, naltă Putere,Dă ascultare unui ce cerePatriei sale bine, folos.Cunoaște-i dreptul uitat de tineȘi de aceea călcat d-oricine,Ce i se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mâna de o ardicăȘi-ndată fă-o mare din mică,Să lase nume nemuritor.Și-n norii cinstii mult să se-nalțe,Pe calea vieții în veci să calce,De strălucire având izvor.

Trimite-i încă plăcută razăNegură tristă să nu mai vază,Arată-i cerul tot cu senin!Și patriotul să aibă falăA-și pune vița naționalăLa întrebarea unui strein.

Câte acuma sufere rele,Ca vântul praful, în laturi dă-le,Să nu mai vază nici urma lorȘi neștiută să nu mai zacă,Ci împotrivă zgomot să facăÎn toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrimi l-a ta ființăÎn veci închine recunoștință,Să glăsuiască numele tău,Urmând întocmai voinții tale,Cerând și râvna inimii saleA-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,Ce sus se vede de focuri plină,Și dimpreună un zgomot lin?Nu crez să fie semn de furtună,Când de loc vântul nori nu adună,Când peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fiePatriei mele spre bucurie,Că rugăciunea ce a făcut,De către sfântul se-mbrățișază,Și că prin focuri încredințeazăA ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,Vestește soartă de raze plină,Ce se gătește ăstui pământ;Ce din poruncă supusă vine,Patriei mele în veci să-nchineA ei credință cu jurământ.