Fiica lui Decebal și Armin cântărețul‎

Eroul Daciei,Decebal faimosul, avea o cetate,Scaunul crăiei,Ce umbrea subt dânsa râu limpede foarte.Împrejur, pe dâmburi,Codrii s-îndesa,Florile pe țărmuriÎn luciul apei viu se revărsa.

Când gonea din munteDecebal, eroul, cu câini îndrăzneți,Pe urși, vieri și ciute,Pe domnii pădurii, pe cerbii măreți,De-al cornului țipătCodrul răsuna,De-al câinilor țâhnetLiniștea pustiei din somn se scula.

Iar când în cetateCrai și domni la benchet era-nvitațiDin țări depărtate,El cu de cerb coarne de dânsul vânațiȘi arme-nvechiteA strămoșilor săi,Ca un semn de cinstePe pereți de-a rândul punea prin odăi.

De-a lor bărbățieCu chef după masă Decebal rosteaȘi cu sumețieSpre vechile arme ochii-ș țintea;Zale blehuiteCu-adânci săpături,Paloșe zimțite,Coifuri ciocârtite de multe lovituri.

Fiica lui, Minvana,Împodobea încă palatul domnesc...Precum neguri toamnaDe zori aurite munții învălesc;Ale ei cosițeÎn răscol cădea,Ca de aur vițe,Și pe piept și spate se învăluia.

Cu galeșă lene,Patimă ascunsă ochii ei rostea.Printre negre gene,Ce ca două raze inimi răzbătea,Sunet de izvoarăSe părea vorbindGura de foc pară,Iar bunul ei suflet toate covârșind.

Minvanei frumoaseIi mersese vestea și prin alte țări,Și prea mulți cercaseTineri să o ceie, și de neam boieri;Dar mândrul ei tatăDe dânșii râdea...Când cu a lui fatăArmin cântărețul pe-ascuns se vedea;

Prea frumos la față,Chiar ca și o roză, acel tânăr omCânta cu dulceață,Dar de soi nu mare, nici fecior de domn.Minvana uitaseAl său neam înalt,Căci s-înamorase,Ea, neprihănită, de prostul amat...

Deci pe-a nopții frunte,Când discul de aur al lunii pluteaȘ-a lacului undeDulcele ei raze tremurând clătea,De pe deal cetatea,Pe mal copaci deșiUmbre culca noaptea,Pe luciul apei ca mari urieși.

Un izvor din munteCurgea pe aproape de-un stejar tufos,Ce era a multeMistere ascunse martor credincios;Căci subt el MinvanaTristă se primbla,Așteptându-l sara;Iar de frică mare abia cât sufla!

Cu arfa strunităVenea la Minvana subt stejar Armin;Firea adormită...A lor inimioară se bucură lin;Aerul răcoare,Stelele clipeauȘi la țărmușoareValurile apei încet plioscăiau.

Iar într-o sarăArmin și Minvana, mâhniți amândoi,De valuri se miarăCe lucea la lună, zicând mai apoi:

MinvanaAh! vezi cât d-în pripăPâraiele curg!

ArminAșa anii-n clipăFericirea noastră o răpesc, o duc.

MinvanaDe ce gânduri tristePentru anii grabnici ce trec, se sfârșesc?O, dragă iubite,Cu dragoste anii și viața răpesc.

ArminMinvană! Minvană!Eu sunt cântăreț,Iar tu de soi doamnă,Strămoșii tăi falnici, tatăl măreț...

MinvanaCe-mi pasă de cinste!Dragostea ta numai, cântăreț smerit,Mult mie iubiteCovârșește crăiia și domnescul drit,De ce cu mâhnireSă mai tânguimA noastră fericire!Las-anii să treacă, noi veseli să fim.

ArminO, voi dulci minuteFericirii mele, voi treceți curând,Iar inima simteSoarta ce m-așteaptă, zorile sosind;Căci zi de s-arată,Sunt nefericit,Ea îi doamn-îndată,Iar eu, cântărețul de soi, înjosit.

MinvanaLas’ să se reverseZorile plăcute de care vorbești;Las’ să luminezeLumea întru care tu, Armin, trăiești;Cu domnești odoareMâini de voi fi eu,A mea inimioarăȘi ochii la tine vor fi, scumpul meu...

ArminTe las sănătoasă,Amată Minvană! căci la răsăritZiua se revarsăȘi a dimineții vântișor eu simt.

MinvanaO, nu, ți se pare,Pîn’mâini este mult,Nu-i de ziuă zare,Și nici simt că trage cât de puțin vânt.

ArminParcă se trezirăÎn cetate oameni — aud că șoptesc.

MinvanaO, nu, se clătirăPe crengi păsărele, de se cigălesc.

ArminIată de zi zare.

MinvanaOh, sufletul meu!...

ArminDe ce simte oareInima tristețe și-mi vestește rău?

Deci apoi își leagăArfa de o creangă cântărețul trist.

(Către arfă)

Fii pentru a mea dragăAmanetul nopții ce m-au fericit!A ta răsunareSună mângâiosDe-a mea tristă stare,Și adă-i aminte de-al ei credincios.

(Către Minvana)

O, Minvană dulce,La sunetul arfei îndată să sosești,Ca măcar atunceaCu-a lui Armin umbră să te-nsoțești,Căci de nime fricăEu atunci ne-având,Nici trupesc nimicăIntrând cu viața toate-n mormânt...

Toate... dar nici moarteaAmorul tău numai nu mi-l va răpi,Ș-al meu suflet poateȘi în ceea lume de a te iubi;Pe stejar las martorCe-acum ne umbreșteȘ-a vântului aburCe duios prin strune viind ne bocește.

Tăcând își țintirăOchii săi pe gânduri cătr-a sa amată,Și parcă-i vestirăGlas că ea de dânsul va fi depărtată.Deci pe ea fierbinteÎn brațe strângând,Apoi cu pas iuteArmin ca o umbră s-au dus lăcrimând.

Luna se iveșteSub arbori Minvanei, Armin au fugit,Vai! și ea simțeșteCă-n veci fericirea lor au pierit,Aflând a ei tatăCă s-au întâlnit,Pe Armin îndatăPeste mări departe l-au și urgisit.

Sara, dimineața,Sub stejar Minvana lăcrimând gândea...Și ei cu dulceațăNumai izvorașul din deal răspundea.Dar în zadar plângeAl său sorț amar;Cântărețul dulceNu va aștepta-o de-acum sub stejar.

Toamna pe răcoareUn vântișor sara stejarul clătea,Și a sa suflareSe juca prin coarde, iar arfa tăcea,Primăvara dulceÎn fine sosindViață aduceÎnfrunzind pădurea, câmpul înflorind;

Iată și apusulCu-a soarelui raze munții poleia,Luna după dânsulNegură și rouă lin împrăștia,Iată, pe cer vânătStelele clipesc,Al apelor sunet,Frunzele și vântul dorm, se liniștesc.

Minvana, mâhnită,Sub stejar cu gândul în loc depărtat;Firea adormită,Deodată, obrazul plâns... și-nfocat;Oarece simțireȘi făr-a fi vântFrunza se clătirăȘi pe lângă arfă o umbră zburând...

Și iată tăcere,Trist se răsunară de-un zgomot duios,Precum adiereaZefirului sara suflă mângâios;Ea se spăimântarăVăzând umbra lui,„Au murit! strigară,De-acum sunt pierdută, căci dragul meu nu-i...”

Și de chinuri greleCăzu ca o moartă pe udul pământ,Și suspin cu jaleÎn coardele arfei răsună în vânt;Iar când se trezirăDin leșinul greuZiua se ivirăȘi tăcură toate împrejurul său.

De-atuncea mâhnităEa numai cât noaptea sub stejar ședea,Lângă arfa tristă,Și la ceea lume ne-ncetat gândeaCa-n etern să poatăCu Armin trăi...Atuncea deodatăȘi arfa răspunse că așa va fi.

„O, dragilor strune!Sunați... iată, ceasul cel de-apoi sosi,Căci amărăciuneFloarea vieții mele de tot veșteji;Și mâine crudul tatăVa plânge amarGăsindu-mă moartă,Dar ale lui lacrimi vor fi în zadar...”

Au murit Minvana!!!Deci când pe văi, ape, negura cădeaȘi ca prin fum toamnaLuna făr’ de raze roșie plutea,Atunci gemănateDouă umbre vin,Saltă-nturlocate,Stejarul se mișcă, arfa sună lin.